Super Chestii

Am stat și-am întors pe toate părțile felul în care aș vrea să-ți spun următoarele lucruri. Mai bine zis, nu știam ce mască să aleg: cea de entuziast tech, cea de glumeț, cea care folosește tehnologia ca să evite probleme personale prin scris, cea profesională, emoțională… În fond, avem cu toții în comun ceva: straturile. Straturi de roluri, contexte, așteptări sociale, profesionale, familiale, care uneori ne acoperă esența.

Așa că am o întrebare. Iar dacă răspunsul tău vine clar, dintr-un trecut recent, poți închide acest text. Serios. Felicitări, faci o treabă excelentă!
 Pentru restul, cei care au uitat sau nu mai știu cum să răspundă — luați un scaun, o cană de ceai și hai să vorbim. Mă rog, eu scriu voi citiți.

Când a fost ultima oară când ai fost cu adevărat tu? Fără să-ți ajustezi părerile, fără să-ți cenzurezi reacțiile pentru a corespunde unei norme sau unui tipar?

Pentru mine… a trecut ceva vreme. Atât de mult, încât m-am pierdut în gânduri și „overthinking” până când nici nu mai știam de unde plecasem. Simt constant presiune financiară, profesională, de performanță. Presiunea de a nu sta locului, de a ține ritmul. Un ritm alert, dar cu cine mă întrec, de fapt?

Într-un moment de pauză rară, mi-am dat seama că mă învârt în gol. Ca un hamster în roată. Iar casa mea, spațiul meu, devenise o oglindă a acestei aglomerații din capul meu. Obiecte peste tot. Lucruri de care „aveam nevoie”, dar care mai degrabă îmi stăteau în cale. Gadgeturi, cabluri, planuri peste planuri, toate ca să-mi „fac viața mai ușoară”. Doar că deveniseră o iluzie.

Sună a clișeu, dar răspunsul era în mine. Nu în altă aplicație, nu într-un alt device și nici într-o achiziție impulsivă. Am conștientizat un lucru simplu: am nevoie de mult mai puține obiecte decât cred.

Povestea asta nu e doar despre mine. E despre cum, în momentele grele, spațiul în care trăiești poate deveni un aliat. Sau un dușman. Petrecând mult timp în biroul de acasă, m-am trezit că tot ce mă înconjura îmi consuma energia: produse de testat, facturi, liste de sarcini amânate. Nimic nu mă inspira. Pereții parcă mă strângeau, iar fiecare obiect parcă urla după atenția mea.

Am încercat trucuri din video-uri cu birouri estetice și organizare „ca la carte”. A funcționat… temporar. Dar în esență, simțeam că totul revine la același gol.

Până când mi-am dat seama: nu aveam nevoie de un spațiu ordonat, ci de unul armonios. Nu de ordine ca pe Pinterest, ci de un spațiu care să reflecte cine sunt. Eliminând tot ce credeam că „mă distrage”, am golit, de fapt, și ce mă definea. Dispăruse chitara, longboard-ul, ceasurile. Rămăsese un loc „corect”, dar fără suflet. Un laborator fără viață unde eu însumi sunt experimentul deciziilor mele.

Mult mai târziu, am înțeles că, dacă vreau să creez, am nevoie de mine, în formă completă. Am nevoie de chitara mea. De longboard. De lucruri cu sens personal, puse cu scop. Longboard-ul? La intrarea în birou. Chitara? În colțul muzical, lângă pickup. Pe birou am lăsat doar esențialul: tastatură și mouse wireless, monitor. Fără ceas de birou. Doar cel de mână, cu timer. Telefonul? Cu fața în jos, în afara câmpului vizual.

Am creat zone dedicate, fără să ascund ce mă face eu. Am adus plante, „aroma de munte”, am filtrat gadgeturile și am păstrat ce are valoare reală. Nu în general, ci pentru mine.

De ce povestesc toate astea? Pentru că sunt sigur că mulți dintre voi ați simțit același blocaj: când totul pare să ceară dublu efort, dar rezultatele par inexistente.
 Eu am găsit o soluție în felul în care mi-am organizat spațiul. Și chiar dacă recent am testat un mouse și o tastatură care m-au inspirat să scriu toate astea, nu despre ele e vorba în mod direct. Ci despre cum un obiect potrivit, în locul potrivit, poate deveni mai mult decât un simplu accesoriu. Poate deveni un catalizator al stării tale.

Spațiul unde trăim și muncim ar trebui să ne reflecte mai mult pe noi decât pe tendințele din online.

Nu trebuie să urmezi un șablon, nici să ai un birou „pixel perfect”.

Ține aproape obiectele care te mișcă. Care te inspiră. Care îți dau o stare.

Îți dau un exemplu: eu îmi notez ideile mereu cu același stilou, în aceeași agendă. De ce? Pentru că îmi dă continuitate. Îmi ancorează gândurile. Sau to do list-ul, îl scriu pe hârtie. Nimic nu se compară cu satisfacția de a tăia fizic o sarcină finalizată. Bifatul digital? Rece. Trecător.

Aceasta este armonia despre care vorbesc: echilibrul dintre tehnologie și obiectele care ne definesc.
 Nu totul trebuie să coste mult. Uneori, câteva șireturi sunt de ajuns pentru un cable management decent și eficient. Spațiul tău nu trebuie să arate ca-n reclame. Trebuie să fie al tău. Trăit. Firesc. Așezat pe sufletul tău.

Între noi fie vorba, exact asta e motivul pentru care SuperChestii există: dorința de a împărtăși cu ceilalți produse care fac treabă bună, fără să stea în calea ta. Obiecte care devin, într-un fel, parteneri creativi.
 Poate pare abstract, dar cei care au citit până aici sigur știu la ce mă refer și poate înțeleg de ce există o singură etichetă pe care o acord cu toată convingerea atunci cand este cazul: Super Chestie Certificată.

Dacă ai ajuns pana aici, înseamnă că amândoi împărtășim aceeași situație. Ia-ți timp cu tine. Înconjoară-te cu ceea ce te inspiră și îți promit că alarma de dimineață nu va mai fi greu de suportat. Sarcinile alea neterminate vor părea o joacă de copii. Nu spun că rețeta mea este perfectă, dar ultima oară când am verificat, și tu și eu tot oameni suntem. Avem același „cable management” discutabil. Poate merge și pentru tine, poate nu, în cel mai rău caz vei avea un spațu mai puțin aglomerat.

Pasiunea nu trebuie să devină o listă de taskuri bifate zilnic. Ea e acel ceva care îți împrumută  timp și-ți dă înapoi energie și bucurie. Din dorința de a face totul perfect, am ajuns s-o sufoc, transformând-o într-o temniță construită din propriile mele gânduri, frici și dorințe.

Atât!

Pwp, pa!

Credit imagini: www.unsplash.com